Un pas înainte și doi înapoi pentru persoanele cu dizabilități 

În România sunt înregistrate aproape un milion de persoane cu grad de handicap, potrivit ultimelor date disponibile. Asta înseamnă peste 5% din populația țării. Cu toate acestea, calitatea vieții acestor oameni a rămas mult timp în afara priorităților decidenților. 

Recent, a fost adoptat Ordinul nr. 2300/1457/2025, prezentat ca o modernizare și o aliniere la standardele internaționale. Doar că, în ciuda declarațiilor optimiste, există riscul ca acest ordin să afecteze și mai mult persoanele cu dizabilități și să reducă numărul beneficiarilor. 

Este un risc semnalat și de președinta CNDR (Consiliul Național al Dizabilității din România), Daniela Tontsch. 

„Mii de oameni cu boli cronice sau dizabilități se tem că vor fi vindecați din pix — adică radiați de pe listele de beneficiari prin simpla redefinire a handicapului”, a scris aceasta. 

Ce prevede proiectul și de ce pare o direcție spre bine la prima vedere 

Noua metodologie își propune să uniformizeze modul în care se face evaluarea în comisiile din toată țara, ceea ce ar putea însemna mai multă predictibilitate pentru persoanele cu dizabilități și familiile lor. 

Criteriile sunt extinse astfel încât să includă și nivelul funcțional al persoanei, nu doar diagnosticul medical. 

Un alt aspect care merită menționat: pentru prima dată, persoanele cu boli incurabile și deficiențe ireversibile pot primi certificat permanent încă de la prima evaluare. Asta înseamnă sfârșitul drumurilor periodice la comisii pentru diagnosticuri severe. 

Toate acestea sunt, fără îndoială, pași necesari. 

Unde se complică lucrurile 

La o o primă vedere, noul sistem pare să fie construit cu gândul la persoanele cu dizabilități. 

La o privire mai atentă, lucrurile se complică. 

Una dintre cele mai grave modificări constă în eliminarea gradului de handicap ușor pentru aproape toate categoriile, cu excepția infecției HIV-SIDA, a amputațiilor și a disfuncțiilor arteriale legate de fluxul sanguin. 

Eliminarea gradului de handicap ușor îi scoate complet din sistem pe oameni care, deși nu depind în totalitate de ajutor, au totuși nevoie de sprijin ca să-și poată construi o viață stabilă și demnă. 

Din practica noastră, în calitate de angajator și de furnizor acreditat de servicii de ocupare, și persoanele cu handicap ușor au, de regulă, nevoie de un program de susținere pentru integrarea socioprofesională pentru a accesa piața muncii (fie că vorbim de UPA sau angajatori convenționali).  

Începând cu partea de recrutare, până la adaptarea programului, a modului de explicare a sarcinilor de lucru și relaționarea cu colegii și șeful direct, aceste persoane au nevoie de programe adaptate de învățare, de flexibilitate și susținere.  

În acest sens, conform reglementării legale anterioare, aveau posibilitatea accesării unui loc de muncă protejat ori a unui loc de muncă într-o companie cu peste 50 de angajați. Însă, lipsa certificatului de handicap le poate reduce mult șansele de accesare și integrare la un loc de muncă.  

Sunt sau nu schimbările în acord cu OMS și Conveția ONU? 

Autoritățile spun că da. Realitatea este mai complicată. 

În România, evaluarea se face în continuare pe criterii medico-psihosociale: diagnosticul, simptomele și afectările fizice sau psihice sunt în centru. Evaluarea socială apare doar punctual. 

OMS (Organizația Mondială a Sănătății) și Convenția ONU (Organizația Națiunilor Unite) recomandă însă criterii biopsihosociale, în care sunt luate în calcul: 

• boala și simptomele 

• funcționarea psihologică (cogniție, emoții, comportament) 

• mediul social, barierele, sprijinul din jur 

Accentul ar trebui să fie pe funcționalitatea persoanei în viața de zi cu zi, nu doar pe diagnostic. Și, mai ales, pe interacțiunea dintre boală și mediul înconjurător. 

Noile criterii merg doar pe jumătate în această direcție. 

Ele lasă în continuare deoparte exact componenta socială care, în modelul modern, determină gradul real de dizabilitate. 

În scopul modernizării legislației, punerii în acord cu convențiile internaționale și pentru a asigura o protecție adecvată acestor persoane, dialogul este esențial între specialiști, autorități și organizațiile care reprezintă persoanele cu dizabilități.