La 16 ani după ratificarea Convenției ONU, România face primul pas spre haine gândite pentru viața activă a persoanelor cu dizabilități

Pentru majoritatea oamenilor, a te îmbrăca dimineața pentru a pleca la muncă, la o cafea cu prietenii sau la cumpărături e un gest la care nu te gândești de două ori. Pentru multe persoane cu dizabilități locomotorii sau senzoriale din România, poate fi motivul pentru care aleg, în schimb, să rămână acasă. 

În 2010, România se angaja, prin ratificarea Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, să asigure acestora condiții de viață independentă și participare deplină în societate. La 16 ani distanță, acest angajament ajunge, pentru prima dată, și la un domeniu rămas neexplorat până acum: îmbrăcămintea și accesoriile gândite special pentru o viață participativă. 

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități (ANPDPD) finanțează, din fonduri publice alocate prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale, un proiect-pilot al organizației Ateliere Fără Frontiere care proiectează haine pornind direct de la nevoile persoanelor cu dizabilități locomotorii și senzoriale.  

Proiectul a început cu o consultare directă cu 12 persoane cu dizabilități locomotorii și senzoriale din București, Ilfov și Dâmbovița, menită să clarifice nevoile și așteptările lor în materie de vestimentație, un subiect care, până acum, nu fusese documentat sistematic în România. 

Un gol din piață, documentat abia acum  

România avea, la începutul anului 2026, 974.299 de persoane cu dizabilități certificate, potrivit datelor publicate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități. Dintre acestea, 87.17% au handicap grav sau accentuat. 

Prin Legea nr. 221/2010, România a ratificat Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, angajându-se să asigure „adaptare rezonabilă” și condiții de viață independentă și participare deplină în societate. 

Domeniul vestimentar e unul dintre cele mai puțin vizibile domenii în care se pune în practică un asemenea angajament, pentru că, spre deosebire de rampe de acces sau transport adaptat, lipsa unor haine potrivite nu se vede din exterior, ci se resimte zilnic, în privat.  

Până acum, în România nu exista niciun brand sau atelier specializat în haine gândite pentru participarea activă la viața socială și profesională a persoanelor cu dizabilități locomotorii sau senzoriale, deși există, izolat, și alte inițiative de îmbrăcăminte adaptată, orientate spre alte nevoi specifice. Segmentul pe care îl vizează proiectul „Îmbrăcat cu demnitate” este diferit, deoarece se concentrează pe realizarea de haine pentru cei care ies din casă, merg la muncă, se întâlnesc cu prietenii sau fac cumpărături, o nișă pe care piața globală o acoperă de ani buni 

Segmentul de „adaptive fashion” este estimat să ajungă la 14,5 miliarde de dolari până în 2033 (Allied Market Research, 2024), cu branduri dedicate în Marea Britanie, Germania, Franța sau Olanda.  

Acest gol nu reprezintă doar o chestiune de confort.  

Datele Eurostat pentru 2024 arată că România se numără printre statele UE cu cele mai ridicate rate de inactivitate în rândul persoanelor cu dizabilități. Mai exact, 70,9% dintre persoanele cu dizabilități cu vârsta între 15 și 64 de ani erau, anul trecut, în afara pieței muncii, nici angajate, nici în căutarea unui loc de muncă, comparativ cu o medie de 44,5% la nivelul Uniunii Europene Proiectului  

„Îmbrăcat cu demnitate” leagă explicit acest decalaj uriaș de barierele de autonomie cotidiană. 

Dacă durează o oră să te îmbraci sau dacă hainele se rup constant din cauza frecării cu un scaun rulant , ieșitul din casă, la muncă, la interviu, la o întâlnire, devine, pur și simplu, mai complicat.  

       

Ce sunt hainele și accesoriile adaptate 

Acest segment se referă la haine și accesorii potrivite pentru persoane cu un spectru larg de dizabilități, fiecare cu cerințe diferite, de la cusături care nu irită pielea, sisteme de prindere care nu necesită mișcări fine din degete, croieli care nu se rotesc sau nu se ridică incomod atunci când stai ore în șir jos. 

În designul vestimentar există chiar un cadru conceptual pentru asta. Orice piesă de îmbrăcăminte e gândită la intersecția dintre corpul uman, mediul în care e purtată și haina în sine, iar componenta umană include, la rândul ei, dizabilitățile vizibile și invizibile ale purtătorului. Hainele funcționează cu adevărat doar atunci când aceste trei elemente sunt în echilibru și procesul de proiectare pornește mereu de la o problemă concretă, identificată dinainte. 

O parte dintre soluțiile discutate în proiect, cum ar fi sistemele de închidere mai simple sau croielile care reduc timpul de îmbrăcare, ușurează și munca aparținătorilor sau îngrijitorilor care ajută zilnic o persoană cu dizabilități să se îmbrace. De altfel, la fel cum rampele de acces, gândite inițial pentru persoane care folosesc scaunul cu rotile, ajung să fie folosite zilnic și de părinți cu cărucioare sau de persoane vârstnice, unele dintre soluțiile din îmbrăcămintea adaptată au potențialul să fie apreciate, în timp, de un public mult mai larg decât cel pentru care au fost gândite inițial. 

Tocmai de aceea, punctul de plecare al proiectului a constat în consultarea directă a celor care urmează să poarte hainele și în logica „nimic pentru noi, fără noi” care stă la baza întregului proces, de la cercetare până la co-design. 

O investiție a statului într-o zonă neacoperită până acum  

„Îmbrăcat cu demnitate” este un proiect finanțat din fonduri publice de ANPDPD, alocate de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale. 

Până acum, nimeni nu documentase sistematic această problemă în România. Ateliere Fără Frontiere (AFF) a făcut-o printr-o consultare directă, realizată între 15 și 19 iunie 2026, cu 12 persoane cu dizabilități locomotorii și senzoriale din București, Ilfov și Dâmbovița.   

Toți cei 12 participanți declară că nu au găsit niciodată în comerțul din România îmbrăcăminte sau accesorii adaptate nevoilor lor. 80% dintre ei au ajuns să-și modifice singuri hainele obișnuite sau au renunțat la activități sociale din cauza dificultăților de a se îmbrăca.  

„Acest proiect nu avea cum să existe fără a înțelege, înainte de orice, nevoile persoanelor cărora ne adresăm, dincolo de orice am crede noi, ca designeri sau producători, că își doresc sau au nevoie. Discuțiile pe care le-am avut ne-au arătat că cerințele pe care le au, chiar dacă par speciale la prima vedere, sunt de fapt cerințe pentru o viață obișnuită, pentru activități de zi cu zi la care noi nici nu ne mai gândim, pentru că fac parte din rutina noastră.”, a precizat Lorita Constantinescu, directoare de dezvoltare Ateliere Fără Frontiere și coordonatoarea atelierului remesh. 

Pentru un eșantion mai reprezentativ, proiectul vizează și trimiterea unui chestionar către minimum 50 de persoane cu dizabilități, plus minimum 5 interviuri aprofundate, realizate de o agenție specializată, cu scopul de a realiza o bază de date mai solidă pe care factorii de decizie și producătorii să o poată folosi.  

Cine decide cum arată o haină „adaptată”  

Logica proiectului, „Nimic pentru noi, fără noi”, presupune implicare directă, discuții deschise și înțelegerea exactă a nevoilor înainte de orice acțiune de design. Cu alte cuvinte, 15 persoane cu dizabilități participă la patru sesiuni de co-design alături de designerul Antoaneta Tica și de croitoresele din atelierul remesh al asociației Ateliere Fără Frontiere, unde nevoile spuse cu voce tare devin tipare.  

Una dintre cele 15 persoane este Daniela Tontsch, președinta Consiliului Național al Dizabilității din România. Pentru ea, problema pornește de la o presupunere pe care industria de îmbrăcăminte nici n-a chestionat-o vreodată. 

„Principala problemă este că majoritatea hainelor sunt concepute pornind de la un corp aflat în poziție verticală, nu de la unul care petrece ore întregi așezat într-un scaun rulant. Iar diferența aceasta se simte în felul în care cade o haină, în lungimea ei, în mâneci și, mai ales, în confort.”, a explicat Daniela Tontsch. 

Nu e o problemă pe care o rezolvă renunțarea la stil, spune Tontsch, ci dimpotrivă.  

„Sunt o persoană activă profesional, îmi place să mă îmbrac elegant și țin mult la felul în care arăt. Nu vreau să aleg între confort, funcționalitate și eleganță.”  

În lipsa unor haine gata adaptate, soluția ei de până acum a fost croitorul. 

„Nu cred că am în garderobă vreun sacou pe care să-l fi cumpărat și să-l fi purtat exact așa cum a venit din magazin. Aproape întotdeauna ajunge la croitor pentru modificări: lungimea, mânecile, proporțiile. Ceva trebuie ajustat pentru ca haina să se potrivească nu doar corpului meu, ci și poziției pe care o am în scaunul rulant.” 

Din aceste sesiuni au ieșit deja cereri foarte concrete: o jachetă mai scurtă în față și mai lungă în spate, ca să nu se șifoneze și să nu se prindă în roțile scaunului, pantaloni dintr-un material elastic, cu întăritură la spate, în zona de contact constant cu scaunul, un accesoriu dedicat transportului medicamentelor, mereu la îndemână, o geantă cu sistem de deschidere simplificat.  

Colecția va cuprinde 45 de piese, respectiv 15 modele, câte trei exemplare fiecare, realizate din materiale reciclate: bannere publicitare și uniforme industriale scoase din uz. Piesele vor fi prezentate public în octombrie, într-un eveniment în care participanții la co-design își vor purta și prezenta ei înșiși propriile creații.  

„Îmbrăcat cu demnitate” este prima încercare din România de a transforma o nevoie tăcută și nedocumentată, într-o problemă cu date, cu un proces reproductibil și cu un precedent pe care alți producători sau autorități ar putea să-l preia.  

Pentru Daniela Tontsch, obiectivul e simplu ușor de enunțat, chiar dacă a fost greu de atins până acum. 

„Mi-ar plăcea ca, într-o zi, să pot intra într-un magazin și să aleg o haină pentru că îmi place, nu pentru că este singura pe care o pot purta.”